Când ne gândim la bias-uri (conștientizate), probabil ne vin în minte exemple de exagerări, prejudecați, că urmare a modelelor mentale și experiențelor trecute, care ne fac să vedem lumea în șabloane, etichetând oameni și situații în funcție de concluziile pe care le-am extras din poveștile noastre trecute sau relatări ale altora.
Știm de bias-ul de confirmare, de atribuire, de cultură, de dezirabilitate socială, selecție, clasismul, efectul de aura, bias-ul status-quo-ului, favoritismul… și multe altele.
Cât de mult însă ne gândim la un bias…al optimismului? Și cum ne-ar afecta acesta?
În această incursiune, merită punctate câteva aspecte importante:
- Mintea umană nu este rațională, ci mai degrabă predispusă spre polarizare
Oamenilor le place să se considere ființe raționale. De fapt, această convingere este atât de adânc înrădăcinată în percepția noastră de sine, încât am inclus-o chiar în numele speciei noastre: „Homo sapiens” , care în traducere înseamnă “Omul înțelept“. Cu toate acestea, dacă analizăm cu seriozitate, s-ar putea să constatăm că am fost un pic prea optimiști.
De ce? Modul în care percepem realitatea pur și simplu nu este rațional ci mai degrabă emoțional. Pentru a ne face o idee despre cât de părtinitori suntem, analizați următoarele întrebări și apoi evaluați-vă în raport cu restul populației: „ Vă înțelegeți bine cu ceilalți?” „Sunteți un șofer bun?” „Cât de cinstit sunteți?”
Deci, v-ați clasificat în primii 25%, pe la mijloc sau…în ultimii 25%? Cel mai probabil, v-ați evaluat peste medie. Chiar în primii 25% 🙂
Desigur, este statistic imposibil că acest lucru să se întâmple în realitate. Cum ar putea fi marea majoritate mai bună decât 75% din populație ? Această tendință care ne modelează percepția asupra lumii, se numește predispoziție de superioritate.
Este greu să evităm astfel de gânduri iluzorii despre lumea din jurul nostru. Avem înclinația de a avea încredere în percepțiile noastre și, astfel, nu ne dăm seama că modul în care vedem lumea este, de obicei, greșit.
Pentru a demonstra acest aspect, iată un studiu foarte interesant realizat de psihologul și cercetătorul Petter Johansson despre cât de (i)raționale de fapt sunt alegerile noastre și cum le justificăm. În cadrul experimentului, participanților li s-au dat perechi de fotografii care înfățișau oameni diferiți și au avut sarcina de a decide care dintre cele două persoane li se părea mai atrăgătoare.
Ulterior, li s-a cerut să își explice alegerile. Printr-un truc aparent simplu, li s-au arătat de fapt fotografiile persoanelor pe care le evaluaseră mai puțin atractive. În 75% din cazuri, participanții nici măcar nu au observat schimbarea și, astfel, au justificat o alegere pe care nu o făcuseră de fapt. Chiar mai ciudat, atunci când au fost întrebați ulterior dacă au crezut că ar observa ipotetic o astfel de schimbare, 84% dintre cei care tocmai fuseseră păcăliți au exclamat cu încredere că ar detecta cu ușurință o astfel de înșelătorie!..
Întregul experiment a fost explicat într-un discurs TED chiar de către Petter:
- Înclinația spre optimism schimbă modul în care privim realitatea
Să începem cu o întrebare rapidă (deși macabră): Care este probabilitatea că într-o zi să aflați că v-ați îmbolnăvit de cancer?
Dacă ați prezis că probabilitatea este mai mică de 33% – probabilitatea statistică reală de a face cancer – înseamnă că stați bine. Că majoritatea dintre noi, sunteți optimiști.
De fapt, potrivit unui studiu realizat de psihologul David Armor, aproximativ 80% dintre oameni au ceea ce se numește predispoziție spre optimism, adică tendința de a privi viitorul cu optimism, mai degrabă decât cu realism sau pesimism. Această prejudecată îi determină pe oameni să supraestimeze probabilitatea de a trăi evenimente pozitive, cum ar fi de ex. o promovare la locul de muncă și să subestimeze probabilitatea de a trăi evenimente negative, cum ar fi un accident de mașină.
Mai mult, prejudecata de optimism poate lua uneori forme exagerate. Luați în considerare, de exemplu, faptul că rata globală de divorț este de aproximativ 41% confirm unor statistici din 2022. Cu toate acestea, daca veți întreba cuplurile proaspăt căsătorite de riscul unui posibil divorț, aceștia vă vor spune, că nu există așa ceva, în cazul lor.
Chiar și avocații specializați în divorțuri, a căror experiență profesională le spune contrariul, subestimează foarte mult probabilitatea că și ei să divorțeze.
În ciuda plăcerii noastre pentru gândirea optimistă, aceasta poate avea limite. Într-adevăr, suntem optimiști doar în ceea ce privește viitorul nostru și al celor dragi – nu și în ceea ce privește viitorul altora.
Acest lucru a fost exemplificat și într-un sondaj recent din UK care a relevat faptul că 75% dintre respondenți s-au declarat optimiști în ceea ce privește viitorul familiei lor și doar 30% dintre ei cred că, familiile, în general, o duc mai bine astăzi decât acum câteva generații.
Motivul acestei discrepanțe este că avem tendința de a crede în mod eronat că suntem capabili să facem că totul să iasă bine în viața noastră și mai ales, mult mai bine decât cei din jur. De exemplu, ne gândim: “Desigur, statisticile de divorț sunt alarmante. Dar eu și partenerul meu suntem adulți responsabili și maturi. Dacă vom întâmpina probleme, vom fi capabili să le rezolvăm“. Ca și cum am fi total diferiți față de toți cei care au divorțat.
- Înclinația spre optimism este adânc înrădăcinată în creierul nostru
Funcționarea creierului a fost mult timp un mister. Cu toate acestea, odată cu apariția scanerelor fMRI – aparate de imagistică prin rezonanță magnetică funcțională care măsoară activitatea în diferite regiuni ale creierului – am început să deslușim acest mister, învățând cum funcționează creierul.
Aceste scanere ne-au ajutat, de asemenea, să înțelegem înclinația spre optimism.
Există două zone ale creierului care sunt responsabile în primul rând de predilecția spre optimism, ambele fiind importante pentru emoții și motivație.
Prima zonă este amigdala, care procesează emoțiile și este responsabilă de sentimentul de frică. Cea de-a doua este cortexul cingular anterior rostral (rACC), care reglează activitatea în acele zone ale creierului responsabile de emoții și motivație. Unul dintre modurile în care face acest lucru este prin reducerea răspunsurilor la frică și stres din amigdală.
Cu cât aceste zone cerebrale sunt mai strâns conectate, cu atât mai mult creierul va acorda atenție stimulilor pozitivi – și, la rândul său, cu atât mai mult vom adopta o atitudine mai optimistă asupra realității.
Adesea, această conexiune este destul de puternică. Deoarece acordăm mai multă atenție stimulilor pozitivi, ne imaginăm evenimentele viitoare într-un mod mai expresiv dacă acestea sunt pozitive și mai degrabă într-o lumină vagă dacă sunt negative.
De exemplu, atunci când vă gândiți la o petrecere cu grătar, vă și imaginați cum vă „înfigeți dinții” într-o porție suculentă de friptură bine făcută, condimentată și cum vă bucurați de o băutură rece, alături de prieteni!.. În schimb, atunci când vă gândiți să faceți curățenie în casă, câteva imagini și senzații vagi, neplăcute vă trec prin minte rapid și dispar în maxim 2 secunde…
În schimb, pentru persoanele care suferă de depresie, lucrurile stau exact invers. În aceste cazuri, interacțiunea dintre aceste două regiuni este disfuncțională, iar persoana deprimată își imaginează scenariile negative prea reale și scenariile pozitive mult prea vagi.
Cu toate acestea, în timp ce persoanele grav deprimate sunt pesimiste cu privire la viitor, persoanele ușor deprimate nu intră in aceeași categorie. Acestea prezintă un fenomen numit realism depresiv: predicțiile lor pentru viitorul apropiat sunt destul de precise, deși mai puțin optimiste.
Conceptul de realism depresiv a apărut pentru prima dată în 1979, într-o lucrare publicată de L.B. Alloy și L.Y. Abramson. În aceasta, cercetătorii au analizat atât participanți deprimați, cât și participanți fericiți. Aceștia au fost puși față în față cu un buton și o lumină verde. Apoi, participanților li s-a cerut să își dea seama în ce măsură răspunsurile lor (prin apăsarea butonului) pot controla acea lumină.
Participanții deprimați s-au descurcat mult mai bine la analizarea gradului de control, în timp ce participanții care nu erau deprimați aveau tendința de a presupune că au mai mult control asupra luminii decât aveau de fapt.
Realismul depresiv încă este considerat o ipoteză, însă nu și de psihologi. O serie de studii a investigat teoria cu rezultate mixte. Poate fi corelat cu anumite teorii psihologice, cum ar fi teoria managementului terorii. Aceasta sugerează că natura umană este de fapt legată de auto-iluzie. Pentru a evita confruntarea cu idei terifiante precum moartea, cei mai mulți oameni trăiesc într-o stare de auto-iluzie.
De fapt, unii psihologi admit că un element de auto-iluzie poate fi necesar pentru bunăstare. Persoanele deprimate poate că nu au acel optimism crucial care ne ajută să mergem mai departe într-o viață plină de durere, aparent lipsită de sens. În timp ce aceștia pot vedea lucrurile mai realist, știm cu toții că uneori realitatea este prea dură.
Toate acestea explică procentul mare de optimiști și ne dau o vedere mai clară de ce atât de mulți oameni aleg să fie optimiști (cel puțin în ceea ce privește propria viață).
Înclinația spre optimism schimbă modul în care privim realitatea
Să începem cu o întrebare rapidă (deși macabră): Care este probabilitatea că într-o zi să aflați că v-ați îmbolnăvit de cancer?
Dacă ați prezis că probabilitatea este mai mică de 33% – probabilitatea statistică reală de a face cancer – înseamnă că stați bine. Că majoritatea dintre noi, sunteți optimiști.
De fapt, potrivit unui studiu realizat de psihologul David Armor, aproximativ 80% dintre oameni au ceea ce se numește predispoziție spre optimism, adică tendința de a privi viitorul cu optimism, mai degrabă decât cu realism sau pesimism. Această prejudecată îi determină pe oameni să supraestimeze probabilitatea de a trăi evenimente pozitive, cum ar fi de ex. o promovare la locul de muncă și să subestimeze probabilitatea de a trăi evenimente negative, cum ar fi un accident de mașină.
Mai mult, prejudecata de optimism poate lua uneori forme exagerate. Luați în considerare, de exemplu, faptul că rata globală de divorț este de aproximativ 41% confirm unor statistici din 2022. Cu toate acestea, daca veți întreba cuplurile proaspăt căsătorite de riscul unui posibil divorț, aceștia vă vor spune, că nu există așa ceva, în cazul lor.
Chiar și avocații specializați în divorțuri, a căror experiență profesională le spune contrariul, subestimează foarte mult probabilitatea că și ei să divorțeze.
În ciuda plăcerii noastre pentru gândirea optimistă, aceasta poate avea limite. Într-adevăr, suntem optimiști doar în ceea ce privește viitorul nostru și al celor dragi – nu și în ceea ce privește viitorul altora.
Acest lucru a fost exemplificat și într-un sondaj recent din UK care a relevat faptul că 75% dintre respondenți s-au declarat optimiști în ceea ce privește viitorul familiei lor și doar 30% dintre ei cred că, familiile, în general, o duc mai bine astăzi decât acum câteva generații.
Motivul acestei discrepanțe este că avem tendința de a crede în mod eronat că suntem capabili să facem că totul să iasă bine în viața noastră și mai ales, mult mai bine decât cei din jur. De exemplu, ne gândim: “Desigur, statisticile de divorț sunt alarmante. Dar eu și partenerul meu suntem adulți responsabili și maturi. Dacă vom întâmpina probleme, vom fi capabili să le rezolvăm“. Ca și cum am fi total diferiți față de toți cei care au divorțat.
- Înclinația spre optimism este adânc înrădăcinată în creierul nostru
Funcționarea creierului a fost mult timp un mister. Cu toate acestea, odată cu apariția scanerelor fMRI – aparate de imagistică prin rezonanță magnetică funcțională care măsoară activitatea în diferite regiuni ale creierului – am început să deslușim acest mister, învățând cum funcționează creierul.
Aceste scanere ne-au ajutat, de asemenea, să înțelegem înclinația spre optimism.
Există două zone ale creierului care sunt responsabile în primul rând de predilecția spre optimism, ambele fiind importante pentru emoții și motivație.
Prima zonă este amigdala, care procesează emoțiile și este responsabilă de sentimentul de frică. Cea de-a doua este cortexul cingular anterior rostral (rACC), care reglează activitatea în acele zone ale creierului responsabile de emoții și motivație. Unul dintre modurile în care face acest lucru este prin reducerea răspunsurilor la frică și stres din amigdală.
Cu cât aceste zone cerebrale sunt mai strâns conectate, cu atât mai mult creierul va acorda atenție stimulilor pozitivi – și, la rândul său, cu atât mai mult vom adopta o atitudine mai optimistă asupra realității.
Adesea, această conexiune este destul de puternică. Deoarece acordăm mai multă atenție stimulilor pozitivi, ne imaginăm evenimentele viitoare într-un mod mai expresiv dacă acestea sunt pozitive și mai degrabă într-o lumină vagă dacă sunt negative.
De exemplu, atunci când vă gândiți la o petrecere cu grătar, vă și imaginați cum vă „înfigeți dinții” într-o porție suculentă de friptură bine făcută, condimentată și cum vă bucurați de o băutură rece, alături de prieteni!.. În schimb, atunci când vă gândiți să faceți curățenie în casă, câteva imagini și senzații vagi, neplăcute vă trec prin minte rapid și dispar în maxim 2 secunde…
În schimb, pentru persoanele care suferă de depresie, lucrurile stau exact invers. În aceste cazuri, interacțiunea dintre aceste două regiuni este disfuncțională, iar persoana deprimată își imaginează scenariile negative prea reale și scenariile pozitive mult prea vagi.
Cu toate acestea, în timp ce persoanele grav deprimate sunt pesimiste cu privire la viitor, persoanele ușor deprimate nu intră in aceeași categorie. Acestea prezintă un fenomen numit realism depresiv: predicțiile lor pentru viitorul apropiat sunt destul de precise, deși mai puțin optimiste.
Conceptul de realism depresiv a apărut pentru prima dată în 1979, într-o lucrare publicată de L.B. Alloy și L.Y. Abramson. În aceasta, cercetătorii au analizat atât participanți deprimați, cât și participanți fericiți. Aceștia au fost puși față în față cu un buton și o lumină verde. Apoi, participanților li s-a cerut să își dea seama în ce măsură răspunsurile lor (prin apăsarea butonului) pot controla acea lumină.
Participanții deprimați s-au descurcat mult mai bine la analizarea gradului de control, în timp ce participanții care nu erau deprimați aveau tendința de a presupune că au mai mult control asupra luminii decât aveau de fapt.
Realismul depresiv încă este considerat o ipoteză, însă nu și de psihologi. O serie de studii a investigat teoria cu rezultate mixte. Poate fi corelat cu anumite teorii psihologice, cum ar fi teoria managementului terorii. Aceasta sugerează că natura umană este de fapt legată de auto-iluzie. Pentru a evita confruntarea cu idei terifiante precum moartea, cei mai mulți oameni trăiesc într-o stare de auto-iluzie.
De fapt, unii psihologi admit că un element de auto-iluzie poate fi necesar pentru bunăstare. Persoanele deprimate poate că nu au acel optimism crucial care ne ajută să mergem mai departe într-o viață plină de durere, aparent lipsită de sens. În timp ce aceștia pot vedea lucrurile mai realist, știm cu toții că uneori realitatea este prea dură.
Toate acestea explică procentul mare de optimiști și ne dau o vedere mai clară de ce atât de mulți oameni aleg să fie optimiști (cel puțin în ceea ce privește propria viață).
