by Camelia Gheorghiu | Publicat pe 20 mai 2021

Avem nevoie de empatie și de încredere. Să primim și să oferim, în mod echilibrat.

Relatiile umane trainice, indiferent că vorbim de cadrul familial, social sau profesional cer empatie și încredere. În mediul de business sunt fundamentele pe care construim atât coeziune cât și sinergie în atingerea unor scopuri profesionale și a unor obiective stabilite.

Sunt angajați care aleg să plece din posturi bune datorită unui climat lipsit de încredere. Lipsa integrității, a consecvenței în comunicare, lipsa de claritate în formarea cerințelor și a obiectivelor, lipsa unei culturi sănătoase și multe alte cauze. Oricât de bine ți-ar fi la început și oricât de satisfăcător ar fi pachetul de beneficii, la un moment dat stresul creat de lipsa de încredere este atât de mare încât iți dai seama că s-ar putea să plătești cu propria sănătate sau sacrificandu-ți viața personală, pentru că nu mai ai spațiu mental și emoțional să te bucuri de nimic, în timpul liber.

Dar…ce înseamnă încredere? Am cules câteva parereri la un eveniment recent MMM Consulting:

“Încredere înseamnă  deschidere și libertate”

“Încredere înseamnă să mă simt în siguranță“

„Simt încredere când managerul nu face micro-management cu mine”

“Încredere înseamnă să nu iți alegi cuvintele cu grijă și să ai teama de a fi judecat”.

“Încredere înseamnă transparență și siguranță”

“Încredere simți când ai certitidinea că ai fost înțeles”

“încredere înseamnă că îmi permit să fiu vulenarbil, fară să supor consecințe din asta”

“Încredere= Fără măști”

“Încredere e acolo unde oamenii își permit să fie creativi, nu obedienți. Unde greșeala nu e taxată cu avertismente, penalizări sau poate și mai rău.”

În ce fel de oameni avem încredere, mai ales în mediul profesional ?

Aproape la unison, am primit aceste răspunsuri:

“În oamenii care știu bine ce fac, sunt buni profesioniști”

“Își aliniază comunicarea cu faptele”

“Demostrează un caracter integru, sunt consecvenți și perseverenți în tot ce fac”

“Își asumă deciziile, erorile și se implică serios în munca lor”

 

De obicei, când oamenii sunt din acest registru, încrederea se construiește natural, nu este necesar vreun efort conștient, în mod special.

Deși în teorie lucrurile par simple și clare, în practică apar paradoxuri.

Poate cel mai mare paradox este faptul că deși toți oamenii sau marea lor majoritate își doresc să aibă relații de încredere cu cei care bifează comportamentele de mai sus, uită de reciprocitate.

Că să ai o relație de încredere, nu doar celălalt trebuie să demonstreze încredere, ci și tu, cel care ceri asta. Pe cât ești de exigent cu ceilalți, ar trebui să fii și cu tine. Să ai aceleasi standarde. De prea multe ori însă vedem/trăim standarde duble. Cerem celorlalți foarte mult iar nouă puțin, acordându-ne multe circumstanțe atenuante: “Eram obosit și am uitat să îi trimit ce i-am promis”, “Eram nervos, ce era să fac, lasă-l să se învețe minte”, “Nu am putut să mă țin de cuvânt, că s-au schimbat lucrurile între timp”….și lista poate continua indefinit, sună oricum foarte familiar pentru noi toți…

Oricâte scuze am avea, nu ajută la nimic, situațiile pot degenera de la dezamăgire până la conflict în multe forme iar rezultatul este unul simplu și trist: lipsa de încredere, în cele din urmă. Bariere puse. Condiționări noi. Prudență. Anularea unor inițiative și proiecte noi.

Un alt mare paradox este lipsa încrederii în sine. Poate fi încredere de sine scăzută sau chiar stimă de sine scăzută. Și asta ne va face să nu spunem de multe ori ce gândim. Exemplu clasic, cu ședințe în care multă lume tace la diverse intrebări adresate tuturor și apoi în pauze apar tot felul de comentarii pe la colțuri legate de subiectul întrebărilor lăsate fară răspuns în ședință.

Ne e teamă de consecințe? Ne e teamă că poate nu e relevant ce spunem? Nu avem destule date? Oricum ar fi, neîncrederea crește și asta nu crează o premisă productivă pentru nimeni din compania respectivă.

Posibile soluții? Dezvoltare personală luată în serios la nivel individual, cu lucru pe stima de sine și încredere de sine, comunicare deschisă, exprimarea cu asertivitate a nemulțumirilor.

Ajută asta întotdeauna? Din păcate, nu. Dacă avem de-a face cu manageri care nu au maturitate emoțională și devin defensivi la fiecare feedback care se dovedește a fi” ne-laudativ” la adresa lor, nu ajută nici un demers, oricât de diplomat și elocvent. Ba dimpotrivă.  Însă, merită încercat, cel puțin o data. Uneori avem și surprize plăcute.

Un alt paradox este că nu legăm în mod natural încrederea de empatie. Nu poți crea încredere și avea parte de încredere, fară empatie. Fară să te pui serios în “papucii” ceilalt și să te gândești cum se simte, ce așteptări are și care este contextul în care se găsește. Și să iți oferi în mod sincer sprijinul să îl ajuți, daca poți.

Angajații cer empatie de la managerii lor. Pe bună dreptate. Însă încearcă oare toți să înțeleagă pe deplin contextul unui manager? Că poate are perioade cu nopți de insomnii, încercând să găsească soluții? Că responsabilitatea este foarte mare și cerințele presante?!…

Managerii, la randul lor, încearcă și uneori chiar reușesc să arate empatie. Aceasta ajută foarte mult în fiecare echipă și mulți dintre ei au început să înțeleagă acest lucru, în ultimii ani. Și este o lecție greu de învățat pentru că marea majoritate sunt directivi, axați pe obiective și rezultate. Nu au empatia ‘în sânge’, nu e o trăsătură naturală. E mai degrabă o abilitate dobândită în timp dar care este recompensată cu relații coezive și un plus de motivație pentru toață lumea. Și la final de lună, cu rezultate mai bune de business.

După cum spune Simon Sinek, dacă leaderii și-ar conduce oamenii cu empatie și perspectivă, într-o atmofera de vulnerabilitate asumată, în care principala precupare ar fi să-și să trateze oamenii din echipe că pe ființe umane, pe care dacă ii sprijină în mod consecvent, ar realiza că ar obține de la ei de o mie de ori mai mult decât să-i “stoarcă că pe niste prosoape”, să fie cât mai productivi.

Empatia este așadar o premisă a încrederii. Ce putem face însă pentru a deveni mai empatici?

Brene Brown are un discurs memorabil despre empatie, merită urmărit până la capăt. Ea spune că asumarea vulnerabilității, curajul și compasiunea sunt ingredientele cheie ale empatiei.

Curajul l-a definit nu ca pe un sinonim al vitejiei ci ca puterea de a te arăta lumii imperfect și, în același timp, mulțumit de imperfecțiunea ta, pentru că este realitatea ta și nu o imagine socială dezirabilă.

Compasiunea sau blândețea față de noi înșine ne va ajuta să fim mai blânzi și cu ceilalți și să-i eliberăm de ‘celebrele’ judecăți de valoare de care încercăm să ne îndepărtam cât putem, cel puțin noi cei care am înțeles că sunt superficiale și neproductive.

Iar vulnerabilitatea, ca bază de conexiune reală, esențială empatiei, ne ajută să fim autentici, să fim în contact cu emoțiile noastre, ca mai apoi să putem simți și emoțiile celorlalți. De multe vedem oameni (putem fi și noi printre ei:) care și-au tot reprimat emoțiile negative sub imperiul unui autocontrol impus cu strășnicie și poate i-am admirat, însă constul acestui efort este reprimarea emoțiilor pozitive, în egală măsură. Nu putem fi selectivi. Nu putem alege să stopăm tristețea, furia, rușinea și să manifestăm doar bucurie, recunoșțință, bunătate, entuziasm. Și ce se întâmplă, in timp?… La un moment dat, devenim incapabili să simțim și să exprimăm emoții, suntem că niște roboței care nu mai sunt conectați la viață.

Și acesta este un tablou foarte trist cu oameni care ajung în depresie, nu își mai găsesc sensul și s-ar putea să caute emoții artificiale, într-o modalitate foarte toxica pentru ei.

Iată și materialul video: https://www.youtube.com/watch?v=iCvmsMzlF7o

​Un exerctiu simplu, de antrenare a empatiei, propus de Luiza Ștefan, pentru că empatia la fel ca și condiția fizica, nu se crează din discursuri motivaționale, ci din rutine sănătoase, ar fi următorul:

  1. Să ne creem obiceiul că la un anumit interval de timp, să notăm experiențele care nu demostrează empatie din partea noastră
  2. Să punctăm specific comportamentele avute și emoțiile simțite
  3. Să ne punem întrebarea : „Cum aș fi putut să mă comport diferit?“ , împreună cu o motivație solidă
  4. Să raspundem la: “Cum aleg să mă comport în viitor într-o situație similară”?

Dacă toate lucrurile acestea vor fi notate, subconștientul notru vă fi ‘notificat’ indirect să ne ofere noi soluții și noi motivații de a fi empatici cu adevărat. Cu bucurie și convingere, nu dintr-un sentiment de constrângere dat de un comportament dezirabil sau o normă socială.

O altă soluție practică, propusă tot de Luiza, vine să completeze propunerea anterioară ar fi practicarea ascultării active, în 3 pași:

  1. Auzire
  2. Rezonanță (simți ce simte celalalt)
  3. Înțelegere sistemică (încadrezi totul într-un sistem, înțelegând contextul creat).

Într-o altă perspectivă însă cu efect similar, practicăm empatia întăi COGNITIV, înțelegând ce s-a întâmplat și cum gândește celălalt și chiar anticipandu-i nevoile și modul de exprimare, apoi EMOȚIONAL, conectăndu-ne la emoțiile sale specifice ( teamă, rușine, dezamăgire, furie) și în cele din urmă practicând empatia de COMPASIUNE în care ne arătăm disponibilitatea și dorința reală de a ajuta.

Până la urmă, empatia este unul dintre pilonii de bază ai inteligenței emoționale, așa că avem toate motivele să o analizăm, să o practicăm și să dezvoltăm înțelegere profundă asupra sa.