Am avut bucuria și norocul să cresc în preajma câtorva lideri buni. Si voi povesti câte o învășătură scurtă de la fiecare.
Sebastian sau liderul ”te învăț tot ce știu eu”
Eram în primul meu job, ca ziarist de radio, în timpul facultății și, cum era de așteptat, ca junior nu știam mare lucru. Sebastian m-a învățat tot, sistematic. Își aloca timp să îmi explice, arate și exemplifice. Apoi îmi dădea libertate editorială. Când reveneam cu un material radiofonic gata (reportaj, interviu, voxpop sau altele) îl editam împreună și întotdeauna, înainte să taie, explica de ce cu calm, răbdare, zâmbetul pe buze. Avea mereu o provocare nouă pentru mine, atât cât să mă scoată din zona de confort, să nu mă lase să mă plictisesc. Pe acestea le introducea mereu cu o vorbă de genul ”gata, acum cred că e momentul pentru asta”. Nici un feedback al lui nu era critic. Părea mai degrabă sfătos, vorbeam despre cum mă descurcasem ca doi prieteni relaxați, ieșiți la o bere, ca și când nu exista presiune de timp sau standard de performanță.
Chris sau liderul ”am încredere în tine”
Când Chris m-a ales să conduc departamentul de marketing din compania pe care o conducea, nu făcusem o zi de marketing în viața mea, deși îmi începusem deja studiile de business, a doua mea facultate. N-a avut nici o îndoială că mă voi descurca – spre deosebire de mine care aveam cu tona! Pentru Chris totul părea ușor și nu folosea niciodată cuvinte dramatice. Iar greșelile mi le corecta cu umor total nerăutacios. Ideile sau soluțiile mele nepotrivite deveneau în cinci cuvinte un soi de personaje caricaturale – pentru că vorbea de idei și nu de mine. Nu-mi spunea niciodată cum să le remediez decât dacă, arar, ziceam că nu știu cum să procedez. Și de fiecare dată când îmi punea în față o provocare o făcea ca și când nu are așteptări de la mine, ci doar mă invită să încerc ceva, cu siguranța omului care știe că mă voi descurca. No pressure, doar încurajare – ”vino cu o idee de-aia bună de-a ta, te gândești tu la ceva”. Știu că stilul lui ’laissez faire’ nu se potrivește oricui și în orice situație, dar avea răbdare să discutăm și finețea de a nu crește presiunea sau percepția riscului niciodată.
Țiriac sau liderul ”viziunea mea”
Am învățat multe lucrând cu Ion Țiriac – printre altele, gestionarea timpului și ușurința cu care ajungea cu orice interlocutor la o poziție win-win, fără excese de autoritate. Dintre toate lucrurile, cel mai tare mi-a plăcut că era în stare să își expună viziunea în câteva fraze scurte. Dar erau suficiente. Planul de acțiune îl lăsa mereu la latitudinea mea – oricum, agenda lui încărcată îl făcea să fie mai degrabă liderul absent, așa că trebuia să mă descurc singură. Dacă aveam întrebări, de multe ori nu era în țară să răspundă, corespondam cu întrebări punctuale care primeau răspunsuri laconice. Dar de fiecare dată mi-a susținut deciziile și de mai multe ori s-a comportat ca și când el era subordonatul meu: pe multe proiecte, după ce îmi împărtășea viziunea, se punea la dispoziția mea, mergea la întalniri, semna scrisori și dădea telefoane care să urnească punerea în operă a ce gândisem eu. Fără teste și fără pregătire, mi-a dat de câteva ori pe mână misiuni grele și riscante, dovedind totală încredere, de-ndată ce ne aliniam la nivel de viziune. Totul se petrecea simplu: ”Am o viziune…cam așa arată…și aș vrea să te ocupi dumneata”. Nu mi-a vorbit niciodată fără acest pronume al politeții. Ba mai mult, în întâlnirile cu terți, atunci când stabileam colaborarea în proiecte, îmi acorda pe loc împuternicirea totală ”rezolvați totul de-cum înainte cu șefa mea, doamna Voicu, aici de față”. Pentru că știa că un om cu angajamentele lui nu poate intra în detalii de execuție sau coordonare. Îi trebuiau, de fapt, puține interacțiuni ca să înțeleagă pe ce se poate baza de la un colaborator. Și, odată încrederea câștigată, nu ți-o mai retrăgea, chiar dacă apăreau greșeli sau sincope.