Blog

De ce renunțăm să mai fim asertivi ?(II)

De ce renunțăm să mai fim asertivi ?(II)

By Camelia Gheorghiu

Tagged in Leadership , Dezvoltare personala , Eficienta

Ce putem face concret pentru asta?  Să ne cultivăm obiceiuri asertive: -           O voce clară, cu o pronunție corectă, calmă, acompaniată de o postura dreaptă, deschisă și fără brațe sau picioare încrucișate. O persoană asertivă își susține discursul inclus prin limbaj paraverbal și nonverbal adecvat. Menținerea contactului vizual în timp ce vorbim ajută pentru a susține o atitudine asertivă. Marea majoritate a oamenilor păstrează contactul vizual doar când ascultă. Când vorbesc, în schimb, își tot rotesc privirea sau se uită sistematic într-un anumit unghi și, își mișcă mult corpul, ceea ce denotă nesiguranță. -           Un stil de comunicare concis și la obiect – întotdeauna dacă suntem conciși, oamenii rețin mult mai ușor ce avem de spus, nu mai trebuie să își facă propriile rezumate în minte și nu își caută alternative de înțelegere dacă mesajele noastre sunt pline de ambiguidități. Un mesaj lung și nestructurat, cu idei neclare, întortocheate, cu supra-argumentare și repetare de cuvinte/expresii nu doar obosesc și enervează ci ne și arată că niște persoane nesigure pe ele. Cum antrenăm asta? Prin exercițiu concret și probăm, cerând feedback. -           Curaj de a-ți afirma punctul de vedere, eliberându-te de orice presiune socială. Nu este “necesar” să fim populari, să le facem pe plac oamenilor și să le spunem doar ce vor să audă, evitând exprimarea oricărei idei în contradictoriu cu ei. Cum putem face asta? În primul rând cultivând această convingere la nivel mental. Apoi, ea se vă regăsi în modul nostru concret de interacțiune. -           Curaj și naturalețe în a fi asertiv cu autoritățile, indiferent că discutăm de un manager sau o autoritate a statului. De obicei, apar aici două tipuri de comportament în mod frecvent: submisivitate, din cauza fricii sau agresivitate, deoarece consideri că ai fost nedreptățit sau ai o problemă de subordonare față de autorități/legi. Șansa maximă să poți rezolva probleme și să comunici eficient în astfel de cazuri este să fii asertiv, pentru că, printre aceste figuri de autoritate există și oameni asertivi. Nu sunt toți aroganți și inflexibili. Iar oamenii asertivi sunt atrași de oameni asertivi. -           Exersarea asertivitatii în grupuri. O teamă frecventă pe care mulți nu și-o depășesc toată viața. Se poate face doar gradual. Întâi doar validând alte păreri, apoi punând întrebări și, în cele din urma, afirmând opinii personale, indiferent că sunt congruente cu cele ale grupului sau nu. În timp, iți câștigi respectul și încrederea celorlalți, prin sinceritate.  Și mai concret, ce putem face pentru a ne cultiva asertivitatea ca mod de viață? o          Să fim prezenți prin întrebări. Șansele de a fi validat/valorizat când nu suntem atenți la conversații printr-o ascultare activă, sunt foarte mici.  Dacă ascultăm cu intenția de a înțelege, vom fi mult mai aproape în a putea fi asertivi și în a ne face auzite părerile, oricât de diferite ar fi de ale celorlalți. Dacă punctăm fiecare moment în care nu am înțeles exact ce spune celălalt cu o întrebare potrivită și ceilalți vor mai dispuși să ne asculte părerile și să țină cont de ele, atunci când va fi cazul. o          Să împărtășim idei și opinii cât mai des. Ne vă ajuta să ne exprimăm cu autenticitate punctul de vedere. Putem începe timid, prin a ne exersa părerea despre lucruri foarte simple și apoi continuând gradual, către subiecte de o complexitate mai mare. o          Să învățam să cerem sprijin. De obicei oamenii nu prea cer. Le este jenă, le este teamă de ce ar putea crede ceilalți despre ei sau ce reacții ar putea provoca, așa că aleg să facă ei totul și în unele cazuri să își inhibe nevoi sau să nu le conștientizeze, pur și simplu. De ce?  Din cauza mândrei, nesiguranței sau temerii de refuz. Ce ar ajuta aici? Să ne întrebam în primul rând pe noi înșine: “ Ce vreau eu acum? Ce am nevoie?” ca mai apoi să le putem cere celorlati. o          Să învățam să spunem “NU”. Mare provocare pentru mulți dintre noi. Ne simțim vinovați și egoiști, când de fapt a spune NU pe termen scurt, într-un mod autentic (adică chiar nu putem ajuta în acel moment) înseamnă a spune DA pe termen lung. Adică, vom avea capacitatea de a fi energici și conectați la ce se întâmplă în viețile altora și în același timp vom cultiva echilibru cu noi, în așa fel încât să avem multe ocazii să spunem DA. Pentru că a spune DA la orice ne va face pe termen lung să ne piedem pe noi înșine și să nu mai trăim viețile noastre, ci pe ale altora. Și foarte important aici este că nu trebuie să argumentăm acest “NU”. Este suficient să spui: “Îmi pare rău, nu pot. Cu altă ocazie, ne auzim cu plăcere.” Supra-explicațiile și supra-argumentările nu fac decât să sporească neîncrederea celorlalți.  Dacă, totuși, sunt și cazuri în care niște simple argumente considerăm că sunt necesare sau binevenite, putem să le aducem în discuție. o          Să luăm decizii cât mai multe.  Să iei decizii mărunte, unde te duci, la ce restaurant să mergi cu niște prieteni, în ce stațiune de vacanță, cum alegi lucruri pentru casă. De obicei le lăsăm în seama celor mai ‘influenți’ din grup/familie. Asta nu înseamnă că trebuie să devenim tirani care trebuie să îi domine pe cei din jur, impunându-și punctul de vedere. Ci doar că, dacă nu suntem obișnuiți să luăm decizii mici, cele mari care de obicei sunt puține în cursul unei vieți, le vom lua mult mai greu și probabil greșit, de multe ori. Pentru că ne vor copleși. o          Să stabilim limite și granițe în relațiile noastre. O altă regulă „de aur” în asertivitate. Mulți se tem, de asta considerând că-și vor crea ziduri și își vor distruge relațiile. Indiferent ca este vorba de muncă, familie sau relații sociale. În realitate, este foarte sănătos să facem acest lucru tocmai pentru a conserva relațiile pe termen lung. Pentru că în interiorul acestor limite se află nevoile noastre, valorile noastre, scopurile noastre și trebuie comunicate, ca ceilalți să ne cunoască cu adevărat. Autentic. Iar autenticitatea este o premisă foarte bună pentru câștigarea încrederii. o          Să comunicăm proactiv – adică să gestionăm obiecții sau obstacole înainte că acestea să apară. Și, să răspundem la întrebări înainte că acestea să fie puse, că să prevenim probleme și crize iminente. Asta nu înseamnă că trebuie să supra-analizăm toate conversațiile noastre și să fim obsedați de toate variațiile care pot sa apară ci, să anticipam obiecții și, acolo să venim cu soluții preventive. Și iată cum, în pași relativ simpli și sistematic făcuți, putem transforma asertivitatea într-un fel de a fi în conversațiile noastre și, mai mult de atât, vom fi autentici și congruenți cu noi înșine, susținandu-ne valorile și principiile fundamentale.  

November 01, 2021

CITESTE MAI MULT

De ce renunțăm să mai fim asertivi ?(I)

De ce renunțăm să mai fim asertivi ?(I)

By Camelia Gheorghiu

Tagged in Leadership , Dezvoltare personala , Eficienta , Inteligenta emotionala

Asertivitatea este, fără dubiu, o soluție pentru o bună comunicare. Elegantă, directă și clară. Te ajută să iți susții opinii, convingeri, idei, emoții într-o manieră constructivă, ținând cont de punctele de vedere și sentimentele celorlalți. Stein și Book oferă o definiție elaborată și clarificatoare: “ Asertivitatea este constituită din trei componente de bază: Abilitatea de a exprima sentimente de bază ex: acceptarea și exprimare furiei Abilitatea de exprima convingeri și idei în mod deschis (abilitatea de a exprima cu voce tare opinii, de a fi în dezacord și de a lua atitudine, chiar dacă este dificil din punct de vedere emoțional și chiar dacă asta presupune unele dezavantaje) Abilitatea de a lupta pentru propriile drepturi (a nu le permite celorlalți să te deranjeze sau să profite de tine). Asertivitatea ne ajută, de multe ori, să definim puncte de vedere, valori și principii fundamentale, de asemenea să evităm conflicte, blocaje, să consolidăm relații, să facilităm procese. Adevărul este că se crează un context foarte frecvent pentru aplicarea sa sau…alegerea unei alternative, mai puțin fericite, însă des întâlnite ca reacții: agresivitate, directă sau pasivă sau, la polul opus, alegerea submisivității: “ Capul plecat, sabia nu-l taie” reprezintă încă pentru mulți o convingere limitativă la care subscriu facil, în acțiunile lor. Sau variații pe temă: “Ce să-i faci, asta e viața!”, “Cu șefii nu te pui”. “Așa e în toate firmele” pe scurt, soluții “analgezice” pentru a sta "cuminte-n banca ta” și a nu-ți exprima punctul de vedere, când consideri că ți se încalcă drepturi sau valori fundamentale. Realist vorbind, asertivitatea chiar este o exprimare de curaj. Pentru că s-ar putea să deschizi conflicte, să pierzi beneficii, să periclitezi relații sau poate chiar mai rău, uneori să-ți pierzi job-ul. În același timp, asertivitatea este o exprimare de empatie. Să ai considerație pentru ceilalți din punct de vedere a scopurilor lor, a valorilor, emoțiilor, sentimentelor. Fără să judeci omul ci doar situația și să încerci să găsești soluții de tip win-win. Aceste aspecte se cunosc, se apreciază ca fiind utile și totuși, dacă întrebi într-un cerc restrâns de prieteni/colegi, un cadru în care să poți miza pe răspunsuri autentice, vei constata că mulți, după câteva inițiative asertive de a depăși situații sau de a rezolva probleme/ conflicte, au renunțat la acest bun obicei. Personal, am constatat asta la cei din jur și am întrebat de ce. Răspunsurile au fost în următorul registru: „ Nu merită, nu m-a ajutat asertivitatea prea mult până acum” “Asertivitatea este o teorie frumoasă...și atât! În realitate, oamenii se luptă doar pentru interesele proprii și nu sunt interesați să găsească o cale de mijloc” “ Asertivitatea..nu e pentru lumea noastră! Trăim în junglă” …” Asertiv?! Pe bune?! N-ai cu cine..."  și exemplele pot continua. M-am uitat la propriile experiențe în care am ales să fiu asertivă. În primul rând, implică ceva efort să o aplici, să fim sinceri, nu ne vine natural. Știu foarte puțini oameni asertivi în mod nativ. E o tehnic, învățată, în cele mai multe cazuri. Marea majoritate dintre noi, am fost învățați în școală și în familie să fim combativi sau submisivi.  Exista prea puțini părinți și dascăli înțelepți care să te îndrume cum să iți susții punctul de vedere cu fermitate și empatie, în același timp. În al doilea rând, nu a dat rezultatele scontate, de multe ori. Adică în loc să aplaneze și să faciliteze procesele în care eram implicată alături de alții, mai rău au escaladat lucrurile și reacțiile au fost orice numai elegante și constructive, nu. M-am izbit de multă reactivitate. Și, de obicei, această reactivitate te dezamăgește în astfel de situații până la punctul în care decizi, ca mulți alții, să nu mai fii asertiv. Dacă decizi să privești lucrurile detașat și analizezi mai multe exemple de caz, vei constata că aplicarea acestui concept, care se constituie concret într-un principiu de interacțiune, urmează în linii mari cam aceeași paradigmă. Dacă ai de-a face cu oameni maturi emoțional (și să fim serioși, parca nu sunt prea mulți în nici o agendă personală), poți să speri la o rezolvare amiabilă și, în aceste cazuri, asertivitatea chiar este o soluție eficientă. Daca nu, e de așteptat să vedem fel de fel de reacții. Nervi, jigniri, acuzații, pierderi de beneficii, de relații și nu numai. Cred că cel mai important criteriu de analiză este perspectiva de timp: pe termen scurt sau mediu, da, uneori, este foarte posibil să pierdem abordând această tactică, în încercarea de a obține maxim de beneficii, pentru toate părțile implicate. Pe termen lung, însă, nu pierdem. De ce? Pentru că asertivitatea, dincolo, de a fi doar o soluție de comunicare și facilitare, este un statement personal. Este un fel de a fi și a acționa, afirmându-ți mereu identitatea. Valorile. Principiile fundamentale. Ideile personale. Tu însuți, în esență. Este o dovadă de curaj și de iubire de sine. Fiecare are propriile lui provocări, din această perspectivă. Sunt examene de viață pe care, dacă nu le trecem, revenim din nou și din nou la “restanțe”, până când le luăm. Și, abia apoi trecem la următorul nivel. Dacă toată viața lași ochii în jos și nu iți susții punctul de vedere, puțin probabil să te ia cineva în brațe, ca adult și să acționeze în numele tău. Și dacă ar face-o cineva, nu te-ar ajuta cu nimic să evoluezi. La polul opus, agresivitatea îți crează doar probleme și disfunctionalități în toate relaționările. Așadar, indiferent de numărul de bătălii pierdute și câștigate, asertivitatea este o abilitate de practicat permanent, că parte a vieții noastre. Și merită să o exersăm până devine obișnuință. Continuarea articolului

November 01, 2021

CITESTE MAI MULT

Despre wellbeing, cu Luiza Stefan

Despre wellbeing, cu Luiza Stefan

By MMM Consulting

Tagged in Bune practici , Dezvoltare personala

Ce este WellBeingul? Deși poate părea ceva nou apărut sau un alt trend la modă, de fapt wellbeingul există din cele mai vechi timpuri, de pe vremea în care oamenii au putut să documenteze, în imagini și scris, experiențele lor de viață. Privit mai degrabă prin prisma aspectelor fizice, de sănătate, wellbeingul (confundat uneori sau doar suprapus cu termenul de wellness) din epocile îndepărtate se referea la un stil de viață ponderat, care promitea o viață eternă lipsită de orice probleme. În acele timpuri îl putem observa manifestat prin ritualuri, diete (perioadele de post), sport (lupte), abstinența sexuală, contemplare, dezbateri, rugăciune, meditație, respirație ritmică, posturi corporale (yoga) sau arte marțiale.   Cum traducem termenul În strădania de a integra lingvistic conceptul, l-am găsit des pomenit în termeni precum bunăstare, stare de bine, prosperitate, satisfacție, bine cu tine. Personal rezonez cu ”bunăstarea”, termen pe care îl voi folosi în continuarea articolului, ca să știm cu toții la ce mă refer.   Ce cuprinde acest concept Cercetătorii ne fac viața mai un pic mai grea și nu pică de acord când vine vorba ce să cuprindă această bunăstare. Unii abordează exclusiv aspectul de boală/sănătate, cu accente majore pe sănătatea mentală și urmărirea unor parametri optimi de greutate. Alții urmăresc doar conotația economică, măsurând PIB-uri sau alți indicatori macro. După cum există și alții care separă bunăstarea la locul de muncă față de cea personală, sau latura corporală, de cea psihică și spirituală. Indicatori de bunăstare Personal prefer o abordare holistica - 3600. Nu cred că putem reduce omul la câte kilograme are sau cum a trecut prin diverse situații traumatizante. Nu cred că suntem nici niște simpli executanți de task-uri care, însumate și analizate, sau niste totaluri reprezentate în grafice. Și nici că bunăstarea este rezervată unei categorii exclusiviste de populație, unde aspectul financiar sau spiritual primează. Din toate modelele analizate, se evidențiază 8 arii majore care ar putea oferi acea abordare holistică de care spuneam. Imaginează-ți că viața ta este o mașină ale cărei roți au câte 8 camere de aer. Unele sunt mai umflate, altele mai puțin. Însă mașina nu poate să te ducă la destinațiile dorite dacă nu are toate roțile în regulă. Poți face și tu exercițiul de a observa cât de bine stai la aceste capitole.   Iată câteva detalii ale fiecărei arii majore: Fizic - bunăstarea fizică înseamnă să ai o viață echilibrată din punct de vedere al tuturor parametrilor de sănătate: durata și calitatea somnului, calitatea hranei, frecvența și intensitatea exercițiilor fizice, nivelul de stres, absența unor rutine nesănătoase (consumul de alcool, droguri, tutun etc). Emoțional - atingem bunăstarea emoțională atunci când suntem în contact cu toate trăirile vieții noastre, știm cine suntem și ce valori avem, trecem cu bine orice situație pe care viața ne-o aduce. Nu este vorba despre a nu lua în considerare provocările vieții, ci de o modalitate sănătoasă, asertivă, prin care poți să îți experimentezi, comunici și gestionezi cele mai profunde emoții - furia, tristețea, iubirea, bucuria, frica sau fericirea. Spiritual - include abilitatea de a găsi pacea și armonia proprie în relația cu viața însăși. O zonă de bunăstare spirituală înseamnă că ești în alinierea valorilor proprii cu înțelegerea despre soartă și scop. Fie că vorbim de religie, fie de filosofie, sau de căutarea unui loc de muncă în acord cu acele valori, ideea de bază este să fii într-un flux vital, care îți creează un sentiment de împlinire a ființei tale. Intelectual - ai idei puține și fixe sau explorezi mereu în căutarea unei noi experiențe de învățare? Bunăstarea este undeva la intersecția acestora două. Ai nevoie de stabilitate ca să îți poți clădi expertiza într-un anumit domeniu. Căutăm validare și dorim ca deciziile noastre să fie cât mai bune. Dar este nevoie și de o stare de curiozitate, de o minte deschisă spre potențial și ”ce-ar fi dacă”. Noroc cu descoperirea plasticității neuronale - care a deschis drumuri necunoscute până atunci unor oameni ale căror premise nu indicau învățare și dezvoltare. Financiar - nu, nu este despre suma de bani pe care o ai sau o primești în schimbul muncii tale. Această arie privește relația noastră cu banii. Știm oameni bogați și nefericiți, care chiar și-au pus capăt zilelor? Dar oameni săraci și fericiți, cu familii armonioase și permanent cu zâmbetul pe buze? Știm, asa-i? Gradul de bunăstare de aici spune mai mult despre potențialul nostru de a ne gestiona resursele proprii și despre abilitatea noastră de a le investi eficient și eficace. Timpul, energia, pasiunea, abilitățile vocaționale, competențele profesionale, motivația și dorința sunt, de fapt, adevăratele noastre valori ”bugetare”. Fără ele banii ori nu vin, ori se duc la fel de repede cum au venit. Social - omul este ființă socială. Cu riscul de a fi plictisitoare subliniez acest fapt, atât de bine cunoscut, că parcă uităm de el. Nu facem nimic doar pentru noi înșine, ci hrănim toate relațiile pe care le avem - cu partenerii nostri de viață și/sau cu copiii, cu familia extinsă, cu prietenii, colegii, șefii sau partenerii de diverse activități. Suntem membri în nenumărate grupuri și avem diverse roluri în care, cu cât ne simțim mai bine și oferim mai multă valoare, conexiune și recunoștință, cu atât aducem mai multă bunăstare. Direcția bunăstării este mereu de la individ la grup. Atunci când vrei să întemeiezi relații prospere din care doar să profiți, acele legături sunt la fel de perisabile ca pânza unui păianjen. Ocupațional - aici se încadrează cel mai bine mult-râvnitul echilibru dintre muncă și viață. Cu toții ne dorim ca modul în care muncim și trăim, prin cine este fiecare ca persoană, ca spirit, ca rol, să lase o amprentă în lista vieții. Dorim să contribuim, să avem un impact bun, să construim și să lăsăm ceva după noi. Că sensul vieții are sau nu o formă profesională de manifestare, bunăstarea ocupațională înseamnă mai mult înțelesul și direcția pe care tu o dai lucrurilor pe care le faci. ECO-bunăstarea - un domeniu în care sper că vom acționa cu din ce în ce mai multă responsabilitate. Da, este greu să faci alegeri care să împace toate părțile, dar nici nu cred că înțelegem ce consecințe colaterale creăm: de exemplu aglomerările urbane, dincolo de un loc de muncă mai bun, au ca efect nedorit un aer poluat pe care copiii tăi îl vor respira. La nivel macro suntem de departe cea mai distrugătoare specie a planetei, deși suntem cea mai slab reprezentată numeric. Să strângi după tine unde călătorești, să strângi în comunitatea ta, în loc să aștepți primăria, să îți educi copiii în același spirit de economie, reciclare și respect pentru măreția naturii sunt câteva soluții foarte simple pentru fiecare. Deci, cum sunt roțile mașinii tale? Sursă foto: https://www.oola.com/ Surse de inspirație: https://www.weforum.org/agenda/2015/11/a-history-of-well-being/ https://www.wiley.com/en-us/Wellbeing%3A+A+Cultural+History+of+Healthy+Living-p-9780745629148 https://www.oups.org.uk/featured-articles/an-historical-perspective-on-wellbeing https://www.researchgate.net/publication/333360806_A_Short_History_of_Wellbeing_Research https://frdelpino.es/investigacion/en/category/01_social-sciences/02_world-economy/03_human-development-world-economy/?lang=en

September 08, 2021

CITESTE MAI MULT

Despre empatie și încredere

Despre empatie și încredere

By Camelia Gheorghiu

Tagged in Leadership , Dezvoltare organizationala , Dezvoltare personala , Competente de comunicare , Inteligenta emotionala

Avem nevoie de empatie și de încredere. Să primim și să oferim, în mod echilibrat. Relatiile umane trainice, indiferent că vorbim de cadrul familial, social sau profesional cer empatie și încredere. În mediul de business sunt fundamentele pe care construim atât coeziune cât și sinergie în atingerea unor scopuri profesionale și a unor obiective stabilite. Sunt angajați care aleg să plece din posturi bune datorită unui climat lipsit de încredere. Lipsa integrității, a consecvenței în comunicare, lipsa de claritate în formarea cerințelor și a obiectivelor, lipsa unei culturi sănătoase și multe alte cauze. Oricât de bine ți-ar fi la început și oricât de satisfăcător ar fi pachetul de beneficii, la un moment dat stresul creat de lipsa de încredere este atât de mare încât iți dai seama că s-ar putea să plătești cu propria sănătate sau sacrificandu-ți viața personală, pentru că nu mai ai spațiu mental și emoțional să te bucuri de nimic, în timpul liber. Dar...ce înseamnă încredere? Am cules câteva parereri la un eveniment recent MMM Consulting: “Încredere înseamnă  deschidere și ​libertate” “Încredere înseamnă să mă simt în siguranță“ „Simt încredere când managerul nu face micro-management cu mine” “Încredere înseamnă să nu iți alegi cuvintele cu grijă și să ai teama de a fi judecat”. “Încredere înseamnă transparență și siguranță” “Încredere simți când ai certitidinea că ai fost înțeles” “încredere înseamnă că îmi permit să fiu vulenarbil, fară să supor consecințe din asta” “Încredere= Fără măști” “Încredere e acolo unde oamenii își permit să fie creativi, nu obedienți. Unde greșeala nu e taxată cu avertismente, penalizări sau poate și mai rău.” În ce fel de oameni avem încredere, mai ales în mediul profesional ? Aproape la unison, am primit aceste răspunsuri: “În oamenii care știu bine ce fac, sunt buni profesioniști” “Își aliniază comunicarea cu faptele” “Demostrează un caracter integru, sunt consecvenți și perseverenți în tot ce fac” “Își asumă deciziile, erorile și se implică serios în munca lor”   De obicei, când oamenii sunt din acest registru, încrederea se construiește natural, nu este necesar vreun efort conștient, în mod special. Deși în teorie lucrurile par simple și clare, în practică apar paradoxuri. Poate cel mai mare paradox este faptul că deși toți oamenii sau marea lor majoritate își doresc să aibă relații de încredere cu cei care bifează comportamentele de mai sus, uită de reciprocitate. Că să ai o relație de încredere, nu doar celălalt trebuie să demonstreze încredere, ci și tu, cel care ceri asta. Pe cât ești de exigent cu ceilalți, ar trebui să fii și cu tine. Să ai aceleasi standarde. De prea multe ori însă vedem/trăim standarde duble. Cerem celorlalți foarte mult iar nouă puțin, acordându-ne multe circumstanțe atenuante: “Eram obosit și am uitat să îi trimit ce i-am promis”, “Eram nervos, ce era să fac, lasă-l să se învețe minte”, “Nu am putut să mă țin de cuvânt, că s-au schimbat lucrurile între timp”….și lista poate continua indefinit, sună oricum foarte familiar pentru noi toți… Oricâte scuze am avea, nu ajută la nimic, situațiile pot degenera de la dezamăgire până la conflict în multe forme iar rezultatul este unul simplu și trist: lipsa de încredere, în cele din urmă. Bariere puse. Condiționări noi. Prudență. Anularea unor inițiative și proiecte noi. Un alt mare paradox este lipsa încrederii în sine. Poate fi încredere de sine scăzută sau chiar stimă de sine scăzută. Și asta ne va face să nu spunem de multe ori ce gândim. Exemplu clasic, cu ședințe în care multă lume tace la diverse intrebări adresate tuturor și apoi în pauze apar tot felul de comentarii pe la colțuri legate de subiectul întrebărilor lăsate fară răspuns în ședință. Ne e teamă de consecințe? Ne e teamă că poate nu e relevant ce spunem? Nu avem destule date? Oricum ar fi, neîncrederea crește și asta nu crează o premisă productivă pentru nimeni din compania respectivă. Posibile soluții? Dezvoltare personală luată în serios la nivel individual, cu lucru pe stima de sine și încredere de sine, comunicare deschisă, exprimarea cu asertivitate a nemulțumirilor. Ajută asta întotdeauna? Din păcate, nu. Dacă avem de-a face cu manageri care nu au maturitate emoțională și devin defensivi la fiecare feedback care se dovedește a fi” ne-laudativ” la adresa lor, nu ajută nici un demers, oricât de diplomat și elocvent. Ba dimpotrivă.  Însă, merită încercat, cel puțin o data. Uneori avem și surprize plăcute. Un alt paradox este că nu legăm în mod natural încrederea de empatie. Nu poți crea încredere și avea parte de încredere, fară empatie. Fară să te pui serios în “papucii” ceilalt și să te gândești cum se simte, ce așteptări are și care este contextul în care se găsește. Și să iți oferi în mod sincer sprijinul să îl ajuți, daca poți. Angajații cer empatie de la managerii lor. Pe bună dreptate. Însă încearcă oare toți să înțeleagă pe deplin contextul unui manager? Că poate are perioade cu nopți de insomnii, încercând să găsească soluții? Că responsabilitatea este foarte mare și cerințele presante?!... Managerii, la randul lor, încearcă și uneori chiar reușesc să arate empatie. Aceasta ajută foarte mult în fiecare echipă și mulți dintre ei au început să înțeleagă acest lucru, în ultimii ani. Și este o lecție greu de învățat pentru că marea majoritate sunt directivi, axați pe obiective și rezultate. Nu au empatia ‘în sânge’, nu e o trăsătură naturală. E mai degrabă o abilitate dobândită în timp dar care este recompensată cu relații coezive și un plus de motivație pentru toață lumea. Și la final de lună, cu rezultate mai bune de business. După cum spune Simon Sinek, dacă leaderii și-ar conduce oamenii cu empatie și perspectivă, într-o atmofera de vulnerabilitate asumată, în care principala precupare ar fi să-și să trateze oamenii din echipe că pe ființe umane, pe care dacă ii sprijină în mod consecvent, ar realiza că ar obține de la ei de o mie de ori mai mult decât să-i “stoarcă că pe niste prosoape”, să fie cât mai productivi. Empatia este așadar o premisă a încrederii. Ce putem face însă pentru a deveni mai empatici? Brene Brown are un discurs memorabil despre empatie, merită urmărit până la capăt. Ea spune că asumarea vulnerabilității, curajul și compasiunea sunt ingredientele cheie ale empatiei. Curajul l-a definit nu ca pe un sinonim al vitejiei ci ca puterea de a te arăta lumii imperfect și, în același timp, mulțumit de imperfecțiunea ta, pentru că este realitatea ta și nu o imagine socială dezirabilă. Compasiunea sau blândețea față de noi înșine ne va ajuta să fim mai blânzi și cu ceilalți și să-i eliberăm de ‘celebrele’ judecăți de valoare de care încercăm să ne îndepărtam cât putem, cel puțin noi cei care am înțeles că sunt superficiale și neproductive. Iar vulnerabilitatea, ca bază de conexiune reală, esențială empatiei, ne ajută să fim autentici, să fim în contact cu emoțiile noastre, ca mai apoi să putem simți și emoțiile celorlalți. De multe vedem oameni (putem fi și noi printre ei:) care și-au tot reprimat emoțiile negative sub imperiul unui autocontrol impus cu strășnicie și poate i-am admirat, însă constul acestui efort este reprimarea emoțiilor pozitive, în egală măsură. Nu putem fi selectivi. Nu putem alege să stopăm tristețea, furia, rușinea și să manifestăm doar bucurie, recunoșțință, bunătate, entuziasm. Și ce se întâmplă, in timp?... La un moment dat, devenim incapabili să simțim și să exprimăm emoții, suntem că niște roboței care nu mai sunt conectați la viață. Și acesta este un tablou foarte trist cu oameni care ajung în depresie, nu își mai găsesc sensul și s-ar putea să caute emoții artificiale, într-o modalitate foarte toxica pentru ei. Iată și materialul video: https://www.youtube.com/watch?v=iCvmsMzlF7o ​Un exerctiu simplu, de antrenare a empatiei, propus de Luiza Ștefan, pentru că empatia la fel ca și condiția fizica, nu se crează din discursuri motivaționale, ci din rutine sănătoase, ar fi următorul: Să ne creem obiceiul că la un anumit interval de timp, să notăm experiențele care nu demostrează empatie din partea noastră Să punctăm specific comportamentele avute și emoțiile simțite Să ne punem întrebarea : „Cum aș fi putut să mă comport diferit?“ , împreună cu o motivație solidă Să raspundem la: “Cum aleg să mă comport în viitor într-o situație similară”? Dacă toate lucrurile acestea vor fi notate, subconștientul notru vă fi ‘notificat’ indirect să ne ofere noi soluții și noi motivații de a fi empatici cu adevărat. Cu bucurie și convingere, nu dintr-un sentiment de constrângere dat de un comportament dezirabil sau o normă socială. O altă soluție practică, propusă tot de Luiza, vine să completeze propunerea anterioară ar fi practicarea ascultării active, în 3 pași: Auzire Rezonanță (simți ce simte celalalt) Înțelegere sistemică (încadrezi totul într-un sistem, înțelegând contextul creat). Într-o altă perspectivă însă cu efect similar, practicăm empatia întăi COGNITIV, înțelegând ce s-a întâmplat și cum gândește celălalt și chiar anticipandu-i nevoile și modul de exprimare, apoi EMOȚIONAL, conectăndu-ne la emoțiile sale specifice ( teamă, rușine, dezamăgire, furie) și în cele din urmă practicând empatia de COMPASIUNE în care ne arătăm disponibilitatea și dorința reală de a ajuta. Până la urmă, empatia este unul dintre pilonii de bază ai inteligenței emoționale, așa că avem toate motivele să o analizăm, să o practicăm și să dezvoltăm înțelegere profundă asupra sa. ​

May 20, 2021

CITESTE MAI MULT