14-14 poarta-n casa. O poveste despre Storytelling

By admin

March 28, 2016

Tagged in Dezvoltare organizationala , Inovare

Scorul era 14-14. Cum se intampla in mod normal, arbitrul striga “En garde. Et vous prêt? Aleez”. In traducere directa “In garda. Sunteti pregatiti? Porniti!”

Stiam ce am de facut. Nu stau mult pe ganduri, departez lama la vreo 50cm de lama adversarului  si fac un pas inainte. Apoi il fac si pe al doilea. Si pe al treilea. Nici nu clipeste adversarul si fandez. Impung adversarul direct in piept, iar lama se indoaie circa 45 de grade. Ca orice sportiv normal la cap ma intorc catre aparatul cu beculete. Nu se puteau aprinde decat 3 beculete: cel alb, cel rosu si cel verde. Nu de alta, dar in sportul asta nu exista altele.

Eu speram sa se aprinda cel verde. Ma uit intai la cel alb si nu vad nimic. Ahh, ce bine, inseamna ca lovitura nu este nevalabila si sigur trebuie sa gasesc becul meu aprins. Ma uit la cel rosu ca sa-mi dovedesc ceea ce stiam, anume ca adversarul nu ma impunsese si rasuflu usurat. Nimic aprins nici aici.

Si apoi imi arunc ochii spre cel verde. Nu incapea indoiala ca punctasem, n-aveam niciun dubiu. Voiam doar sa-mi scot masca de pe cap si sa urlu de bucurie.

Colac peste pupaza, ce sa vezi!!! Nu se aprinsese nici cel verde.

Un moment cat o mie de secvente. Nu stiu daca am mai trait un asemenea moment in viata mea. Totusi se poate. Sa-ti treaca prin cap atatea imagini  intr-un timp atat de scurt. Si stii ce era nasol?! Ca nu erau imagini prea fericite.

Pentru ca stiam ca in momentul in care nu se aprinde becul meu atunci cand atac, adversarul are prioritate. Iar in aceasta situatie nu era necesar decat sa intinda bratul. Nu erau mai mult de 30 de centimentri  intre mine si el.

Dar, el si-a scos masca crezand ca a pierdut. Nu se uitase la aparat.

Fix in acea clipa, am facut o rotire a capului de 90 de grade, am adus lama catre mine si cu un avant de parca trebuie sa sar peste o prapastie de 5 metri am impuns din nou. N-am mai apucat sa privesc aparatul ca sa vad culoarea becului, caci am avut norocul sa aud urletele de bucurie ale antrenoarei mele. Intrasem in semifinale si aveam medalia de bronz asigurata…

Drag prieten, acest eveniment socant si definitor pentru mine se intampla in data de 10 iunie din preafrumosul an 2000. Cand altii se gandeau la Apocalipsa pe care “clarvazatorii” o preconizasera, eu trageam un asalt important pentru viitorul meu la campionatul national de copii, in sala Floreasca din capitala.

Practicam scrima de la 9 ani, aveam pe atunci 13 si eram obligat sa castig campionatul national de copii pentru ca altfel nu intram in vizorul lotului national si toata munca de pana atunci de 6 antrenamente pe saptamana, uneori chiar si 12 antrenamente atunci cand eram prin cantonamente, era pierduta. Totul sau nimic. Chiar si Muhammad Ali zicea, nu-i asa, ca “cine nu este suficient de curajos incat sa-si asume riscuri, nu realizeaza nimic in viata”?

Castigasem lejer in faza grupelor, in asaltul pentru intrarea in primii 64, in cel pentru 32, 16 si 8.

Si tocmai trageam (varianta colocviala a lui “a lupta” in scrima) pentru intrarea in primii 4, deci pentru medalia de bronz. Si ma luptam cu un sportiv din orasul Satu-Mare, care m-a condus cu 14-4. Iar dupa ce ca antrenorul meu m-a facut “prost” de nenumarate ori in asaltul acela, si-a mai si luat talpasita spunand ca acest copil nu are niciun viitor.

Noroc ca am ramas alaturi cu antrenoarea mea, o tipa cu vreo 10 ani mai mare decat mine, si ea incepatoare in ale antrenoratului. Si care acum are 2 copii frumosi, e casatorita la casa ei si cu care nu m-am mai vazut fata in fata de vreo 5 ani de zile. Dar careia ii dedic acest articol, chiar daca sunt absolut convins ca isi aduce aminte faza cel putin la fel de bine ca si mine. “Saru’mana, doamna antrenoare, multumesc pentru tot ce-ati facut pentru mine!”

Dar vezi, karma, Doamne-Doamne a dat sa fiu norocos si sa castig acel asalt luptand pana la capat. Si nu numai ca am castigat acel meci, dar la fel ca in viata, bumerangul se aplica si in sens pozitiv.

Asaltul de semifinala l-am castigat cu 15-10, iar cel din finala cu 15-9. Era primul tricou de campion din viata de sportiv, prima medalie de aur si prima urcare pe podium.

De unde eram un necunoscut, la nici un an mai tarziu s-au deschis portile lotului national si a fost turnat asfaltul pentru anii de pregatire ce-au urmat. Ani deosebiti care au definit ceea ce sunt in prezent. Ani pentru care sunt recunoscator.

“O mie secvente care ne pot trece prin fata ochilor intr-o secunda”, spuneam mai sus.  Acum, dupa 16 ani iti pot spune ca 2 dintre ele au contat. Si pe acestea 2 mi le aduc aminte inainte de orice. Si mi-as dori sa reusesti si tu sa-ti aduci aminte de ele mereu.

  1. Nu te da batut niciodata. Indiferent la cate incercari te pune viata.

  2. Este bine sa ai alaturi oameni pe care te poti baza, mai ales atunci cand ramai singur.


Poate ca nu-i usor, poate ca pentru unii suna a cliseu, dar sa stii ca pentru altii a fost o experienta directa care se descrie greu in cuvinte.

Acum, la final, poate ca povestea ti-a placut mai mult sau mai putin, insa nu vreau sa-ti spun decat un singur lucru…

“Mana intinsa care nu spune o poveste nu primeste pomana.” Sa spui povesti in ziua de azi te transforma nu numai intr-un bun comunicator, cat mai ales intr-un lider.

Ceea ce a fost mai sus este doar una din cele 4 tehnici de storytelling pe care le lucram la training. Se numeste “CADEREA IN GOL” si presupune sa impingi auditoriul direct in prapastie, in mijlocul actiunii inca de la inceputul povestii. Cum construiesti o astfel de poveste, cand o spui, cum o incepi, finalizezi sau care sunt celelalte tehnici discutam in training.

Te astept sa le invatam impreuna in 5 aprilie, la training-ul de 1 zi de Storytelling! Alaturi de multe alte trucuri si secrete ale magicineilor povestitori.

Respect!

Catalin chirilescu